Chitare, chitare bas, lăute, ukulele, mandoline, ouduri, banjouri, țitere și balalaici

Totul începe cu o idee. Poate vreți să intrați într-o formație existentă sau să creați una nouă? Poate vreți să dați o nouă dimensiune modului în care cântați?

Redescoperiți cu alți ochi diferitele sisteme folosite, pentru a beneficia apoi de o utilizare globală lejeră:

Anatomia funcțională în miezul tehnicii dumneavoastră, în slujba muzicii!

Chitarist, lautist și profesor.

Este de netăgăduit: a te pune sub semnul întrebării este în sine un privilegiu.

Privilegiul de a putea urma drumuri diferite pentru a atinge un scop. Privilegiul de a corecta scopul în funcție de noi nevoi și de noi conștientizări. Mă simt privilegiat să fac această meserie sau, mai exact, meseriile muzicii. Principalele, pentru mine, sunt scena și predarea. Perioadele în care m-am pus sub semnul întrebării se numără printre cele mai fecunde din istoria mea muzicală.

Am început să citesc cartea „Anatomia muzicianului” într-o zi oarecare, într-o pauză dintre ore, la conservator. Privirea mea asupra următorului elev nu mai era aceeași: nu te poți împiedica să te gândești la informațiile și la reflecțiile pe care ni le oferă acest text.

Marc are meritul de a da nume atâtor lucruri a căror existență, fără îndoială, o bănuim. Aspecte cu care ne confruntăm și pe care le găsim aici organizate în sisteme, în relație unele cu altele, ca să le putem îmblânzi.

Am crescut cu chitara clasică. Și, fără îndoială, natura instabilă și în continuă evoluție a acestui instrument a favorizat lărgirea câmpurilor mele de interes spre alte instrumente din aceeași familie: vechile instrumente cu coarde ciupite (lăute, chitară barocă, teorbă...), ca să nu mai vorbim de atracția față de noi repertorii vechi.

A relativiza abordarea fizică și conceptuală a fiecăruia dintre aceste instrumente este nu doar incitant, ci și benefic. Ne împinge la o adaptare continuă a auzului, a degetelor, a corpului nostru.

Lucrări precum „Anatomia muzicianului” ne amintesc că un gest trebuie să rămână muzical. Și că poate fi în același timp frumos, sănătos, eficient și plăcut. Iar plăcerea ne este dragă! Un muzician care simte plăcere este virtual capabil să ofere plăcere. Nu este acesta unul dintre primele noastre obiective? Departe de performanța ca scop în sine sau, mai rău, ca mijloc de a câștiga o competiție, oricare ar fi ea. Îmi place să-mi spun că fiecare dintre noi este, măcar într-un lucru mărunt, fie și unul singur, cel mai bun dintre toți. O simplă frază dintr-o piesă, o găselniță de digitație, un vibrato pe o notă: nimeni nu le va cânta la fel de bine ca noi. Suntem cu toții unici.

Îmi amintesc de vremea când eram tânăr student la Accademia Chigiana și la Universitatea din Siena. Un domn foarte distins, un nobil scoțian, venea în fiecare zi să asiste la cursurile de chitară între zidurile medievale ale Palazzo Chigi-Saracini. Într-o zi, în pauză, vorbind despre concursuri (dar același lucru s-ar putea spune despre concerte sau despre orice alt mijloc de transmitere a artei), acest om a spus ceva ce n-am mai uitat: „Dacă trebuie să participi la concursuri, este pentru a da ce ai mai bun în tine. Să mergi acolo ca să câștigi n-ar fi chiar frumos față de ceilalți.” De aici deduc că un muzician trebuie să rămână un gentleman.

Gabriele Natilla, chitarist, lautist și profesor.